sâmbătă, 22 decembrie 2012

ROZMARINUL

Rozmarinul este denumit de către botanişti Rosmarinus officinalis, fiind încadrat în familia Laminaceelor. Denumirea sa provine din latinescul romarinus şi înseamnă "roua mării", însă este cunoscut şi sub denumirea de "planta fecioarei" sau "planta nunţii". Rozmarinul este originar din regiunile mediteraneene şi Uruguay, însă în prezent se cultivă şi în Spania, Franţa, Africa de Nord sau Statele Unite ale Americii.

Planta se prezintă sub două forme, o specie care creşte pe verticală şi a cărei înălţime poate ajunge până la 1,5 m şi o specie târâtoare. Frunzele pot fi verzi, galbene, roz sau bleu, iar florile albastre, albe sau roşii. Forma frunzelor este de ace, lungimea acestora putând atinge până la 4 cm, iar lăţimea până la 5 mm.

Ca aproape toate plantele ce se utilizează în bucătărie, şi rozmarinul se foloseşte în cadrul tratamentelor naturiste, cunoscut fiind faptul că are efecte benefice asupra creierului, dar şi a activităţii emoţionale, îmbunătăţind memoria şi gândirea. De asemenea, este un bun remediu împotriva răcelii sau a durerilor de cap, dar şi a bolilor digestive datorită conţinutului său bogat în fier, calciu, vitamina B6 şi antioxidanţi.

În bucătărie se foloseşte în special pentru prepararea mâncărilor cu specific mediteraneean, folosindu-se fie proaspăt, fie uscat. Între principalele întrebuinţări culinare ale rozmarinului se pot aminti:
  • se combină cel mai bine cu carnea de miel, însă se foloseşte şi pentru preparatele din porc, pasăre sau vită;
  • se foloseşte frecvent pentru marinarea cărnii deoarece este o plantă plină de antioxidanţi care distrug bacteriile şi previn alterarea preparatelor;
  • se foloseşte pentru prepararea mâncărurilor pe bază de legume, în special cele ce conţin roşii, dovlecei, vinete şi morcovi;
  • se utilizează pentru anumite sosuri, mai ales cele pe bază de unt sau portocală;
  • merge foarte bine în preparatele pe bază de ouă;
  • cercetătorii au demonstrat faptul că prin adăugarea rozmarinului în mâncare se previne formarea anumitor compuşi cancerigeni care apar de obicei când carnea se prăjeşte, frige sau fierbe;
  • se combină cu cimbrul, dar şi cu alte ierburi mediteraneene cum ar fi busuiocul sau oreganul, însă merge excelent alături de usturoi;
  • dacă este utilizat în formă proaspătă, se introduce la începutul preparării, urmând ca la sfârşit să fie scos;
  • dacă se foloseşte uscat se recomandă să fie folosit în cantităţi reduse întrucât are un gust puţin iute şi amărui;
  • înainte de a fi introdus în mâncare trebuie frecat între degete pentru a se mărunţi şi a se activa în acest mod uleiurile esenţiale;
  • rozmarinul proaspăt se poate păstra la frigider;
  • rozmarinul uscat trebuie depozitat în recipiente care să nu permită pătrunderea aerului, în locuri răcoroase şi fără umezeală.

joi, 13 decembrie 2012

PRĂJITURĂ CU MERE ŞI NUCĂ

Zilele acestea am încercat o altă variantă de prăjitură cu mere care a ieşit foarte bună şi este şi foarte uşor de făcut aşa că vrem să v-o împărtăşim! Ingredientele necesare sunt:

* 150 g margarină sau unt;
* două căni de nucă măcinată;
* 150 g de zahăr;
* o lingură cacao;
* două plicuri zahăr vanilat;
* 4 mere potrivite;
* 150 g făină de grâu;
* 4 ouă;
* un plic praf de copt;
* coajă de lămâie (şi zeama de la jumătate de lămâie mică).





* Pentru început se amestecă margarina cu zahărul şi se adaugă gălbenuşurile unul câte unul, amestecându-se foarte bine după ce se pune fiecare gălbenuş în compoziţie.
* Se adaugă miezl de nucă măcinat şi făina care a fost amestecată cu praful de copt şi coaja de lămâie. Îm compoziţie se poate adăuga şi cacao.
* Separat se bat albuşurile spumă împreună cu zahărul vanilat şi se adaugă peste compoziţie amestecându-se uşor.
* Merele se curăţă şi se taie în cubuleţe cât mai mici şi se adaugă în compoziţie la final. Tot la final adăugăm şi esenţele.


* Se pune compoziţia în tava de copt în care a fost pusă în prealabil hârtia pentru copt şi se lasă la cuptor pentru 30-35 minute la o temperatură de 180°. Poftă bună!









marți, 11 decembrie 2012

NEGRESĂ CU NUCĂ

Negresa este una dintre cele mai bune prăjituri şi foarte uşor de pregătit, chiar şi de către cei fără prea multă pricepere în domeniul culinar. Merge perfect cu o cana de cafea sau ceai dimineaţa, dar este totodată şi un desert foarte gustos! Varianta pe care noi am încercat-o conţine următoarele ingrediente:

* 100 g margarină/unt (noi am folosit margarină Rama maestro);
* o cană de nuci măcinate;
* o cană de zahăr;
* o cană de lapte;
* o cană făină;
* 4 linguri de cacao;
* 3 ouă;
* jumătate de plic de praf de copt;
* un pliculeţ zahăr vanilat;
* o fiolă esenţă de rom;
* o fiolă esenţă de vanilie;
* o ciocolată amăruie;
* 100 g fulgi de cocos.



Pentru început pregătim siropul prin bain-marie astfel: punem jumătate de cană de lapte împreună cu lingurile de cacao, cana de zahăr şi esenţele de rom şi vanilie şi le fierbem la foc mic până când zahărul se topeşte complet şi se obţine un sirop gros. Siropul se lasă la răcit.


Separat se spumează margarina care trebuie să fie la temperatura camerei împreună cu o lingură de zahăr, peste acesta adăugându-se siropul de cacao.


Se separă albuşurile de gălbenuşuri. Gălbenuşurile se adaugă pe rând în compoziţie, amestecându-se bine după fiecare gălbenuş cu mixerul setat la o viteză mică. Se amestecă praful de copt cu făina şi se adaugă treptat în compoziţie împreună cu zahărul vanilat. Apoi se adaugă nucile şi se amestecă foarte bine. La final se adaugă albuşurle bătute spumă şi se încorporează cu o lingură încet.


Se toarnă compoziţia într-o tavă în care am pus hârtie de copt. Noi am folosit o tavă rotundă cu diametrul de 25 cm. Se bagă la cuptor pentru 30 minute la o temperatură de 160 grade.



Cu aproximativ 5 minute înainte să scoatem prăjitura de la cuptor ne putem apuca să facem glazura care, deşi este opţională, merge perfect cu negresa. Tot prin bain-marie se pregăteşte siropul folosind 50 mL lapte şi ciocolata ruptă în bucaţi mai mici. Amestecăm până se topeşte, iar siropul îl turnăm deasupra prăjiturii imediat după ce o scoatem de la cuptor. Se presară cu fulgi de cocos! Să o serviţi cu plăcere!


duminică, 9 decembrie 2012

CORIANDRUL

Cunoscut de către botanişti sub numele de Coriandrum sativum, coriandrul este unul dintre cele mai vechi condimente ale lunii. Se prezintă sub forma unei plante foarte asemănătoare din multe puncte de vedere cu pătrunjelul, tocmai acesta fiind şi motivul pentru care de multe ori este denumit pătrunjel chinezesc şi atinge o înălţime de la 30 până la 60 cm.

Coriandrul îşi are originile în sudul Europei şi Vestul Asiei, în prezent fiind răspândit şi în zona mediteraneeană, în Balcani, Rusia, dar şi în India, Olanda, America şi România. Coriandrul creşte de regulă pe câmpuri şi pe malurile râurilor, însă este de multe ori cultivat şi în sere. În România se cultivă în special în zonele însorite.

Gustul coriandrului este unul plăcut, dulce-amărui şi foarte aromat, utilizându-se cu precădere în bucăriile din America de Sud, dar şi în cele asiatice. Frunzele de coriandru sunt unul dintre ingredientele de bază ale bucătăriei indiene, dar şi a celei thailandeze.

Ca fiecare condiment, coriandrul are şi proprietăţi medicinale. În acest sens se foloseşte pentru remediu al anxietăţii şi al insomniei. Seminţele sunt un bun digestiv şi diuretic. Sucul de coriandru este recomandat pentru acnee, dar şi pentru unele boli digestive întrucât conţine calciu, magneziu, provitamina A, şi vitaminele C şi K. De asemenea, coriandrul are efecte benefice asupra nivelului de grăsimi din sânge, contribuind şi la scăderea nivelului de colesterol din organism.

Utilizări culinare:
* se foloseşte pentru preparatele pe bază de carne, cartofi şi legume, cu precădere pentru fripturile la cuptor, dar şi la murături;
* dă o aromă deosebită preparatelor pe bază de peşte, însă se poate afla în amestecul de condimente ce poate fi adăugat peste carnea de pui înainte de a fi pus la cuptor sau pe grătar;
* poate fi folosit în budinci, prăjituri, pâine, compoziţii dulci sau aluaturi;
* se mai utilizează pentru mâncărurile pe bază de carne de miel în special pentru preparatele de origine arabă;
* este foarte bun în combinaţie cu şunca şi carnea de porc alături de portocală;
* se poate adăuga deasupra mâncărurilor deja preparate sau în pireuri de legume;
* intră în componenţa sosurilor ce se servesc cu gructele de mare;
* se utilizează pentru umpluturile cu carne, dar şi pentru cârnaţii sau italieni;
* pentru un gust mai special se poate utiliza combinat cu chimenul şi anasonul;
* poate înlocui cafeaua;
* frunzele de coriandru se utilizează similar celor de pătrunjel, fie proaspete, fie congelate. Aroma scade prin uscare, de aceea este recomandat să fie adăugat în mâncare spre sfârşitul preparării;
* fructele de coriandru se folosesc de cele mai multe ori întregi, însă ele pot fi utilizate şi zdrobite sau măcinate;
* pentru un gust mai puternic, fructele de coriandru pot fi prăjite uscat într-o tigaie fără grăsime;;
* înainte de a fi puse la frigider, plantele trebuie spălate şi uscate foarte bine;
* frunzele sunt mai bune proaspete.

PIEPT DE PUI CU SMÂNTÂNĂ

Un alt preparat foarte gustos şi care ne place foarte mult este puiul cu smântână. Deşi există o sumedenie de reţete, noi avem o variantă pe care o folosim de fiecare dată şi iese foarte gustoasă! Pentru această reţetă avem nevoie de:
* 500 g piept de pui;
* 300 g smântână;
* un cubuleţ Knorr/Maggy cu aromă de găină (nu e obligatoriu, dar dă un gust mai bun, mai ales dacă puiul e din comerţ);
* o lingură făină de grâu;
* ulei;
* condimente: 2-3 frunze de dafin, curry, tarhon, oregano, sare, piper măcinat şi boabe, mărar şi pătrunjel.


Mai întâi se taie carnea de pui în bucăţele mai mici:


şi se pune la fiert împreună cu frunzele de dafin, sare, piperul boabe şi puţin curry (noi am pus şi câteva boabe de coriandru):


Când a terminat de fiert carnea se scoate din apă, iar din apa rămasă se păstrează două căni (apa se strecoară).
Pentru sos punem la încins uleiul, peste care se adaugă făina şi se amestecă cam un minut, apoi se adaugă zeama de la pui şi cubuleţul cu aromă de găină. Se lasă să fiarbă şi treptat se adaugă smântâna şi puţin mărar şi pătrunjel tocat şi se amestecă până când sosul devine mai gros:


Când sosul este gata se adaugă şi puiul şi se mai lasă cam 5 minute, apoi se închide aragazul şi se adaugă restul de condimente: tarhon, oregano, mărar şi pătrunjel tocat.

Se serveşte cu mămăliguţă şi brânzică. Pofta bună!



joi, 6 decembrie 2012

OREZ CU SOS DE CIUPERCI

Orezul este una din garniturile noastre favorite! Fie pilaf, fie cu legume sau cu diferite sosuri ori cu lapte, orezul rămâne un preparat pe care-l considerăm foarte gustos.

Astăzi ne-am gândit să pregătim un orez cu sos de ciuperci. Pentru aceasta am avut nevoie de:
* o cană orez;
* 20 g unt;
* 5-6 ciupercuţe champignon;
* 50 g măsline;
* un ardei gras;
* o roşie;
* 2-3 linguri de bulion;
* condimente: sare, piper, oregano, tarhon, curry.


Mai întâi se spală bine orezul, îndepărtântu-se impurităţile (dacă are):


În vasul în care vrem să îl preparăm se topeşte untul sau se pune ulei într-un strat de 2-3 mm, peste el adăugându-se orezul şi călindu-se timp de 2-3 minute:



După aceea se adaugă apă cât să cuprindă tot orezul, dar şi condimentele şi nu se mai amestecă pentru a nu se fărma. Din când în când se mai completează cu apă astfel încât să nu depăşească nivelul orezului.



Timpul de preparare este de aproximativ 15 minute.
Între timp se poate pregăti sosul. Astfel, pentru început se călesc timp de 5 minute ciupercuţele în tigaie:


Se adaugă bulionul şi apoi ardeiul taiat, roşiile şi măslinele şi se lasă aproximativ 10 minute.

Când se serveşte orezul se adaugă şi sosul deasupra. Pofta bună!




SOMN LA GRĂTAR

Pentru astăzi ne-am gândit la un somn la grătar şi cum vremea grătarelor în aer liber a cam trecut, ne-am adaptat la condiţiile de apartament. 

Ingrediente necesare:
* file de somn;
* condimente: sare, piper, tarhnon şi oregano;
* ulei pentru uns grătarul.




Mod de preparare:
Este foarte simplu de preparat. Mai întâi se condimentează peştele cu sare şi piper şi se lasă o oră la frigider, apoi se pune pe grătarul uns în prealabil cu ulei şi încălzit. Când aproape este gata se pun şi tarhonul şi oregano.




Merge perfect cu mamăliguţă şi mujdei de usturoi (noi îl preferăm pe cel cu smântână), dar şi cu brânzică sarată. Bon appetit!


TARNONUL

Tarhnonul, cu denumirea sa ştiinţifică de Artemisia dracunculus este cunoscut şi sub numele popular de tarcăn şi înseamnă dragon mic întrucât planta ajută la tratarea muşcăturilor veninoase de şarpe. Tarhonul este o plantă perenă de la care se utilizează în special frunzele şi vârfurile ramurilor.
Este un condiment extrem de răspândit şi utilizat în special în bucătăria asiatică. Originea sa se regăseşte în Mongolia şi Siberia. În Europa a pătruns în secolul al XVI-lea şi se găseşte în două varietăţi, tarhonul franţuzesc şi cel rusesc, cel din urmă fiind considerat mai puţin parfumat.

În Europa, tarhonul este folosit în special în partea sudică, cu precădere în Franţa, unde este cunoscut ca un ingredient de bază ce intră în alcătuirea celebrelor herbes de Provence, fines herbes şi bouquet garni. Ingredientul este folosit în special în stare proaspătă.
În Italia se utilizează pentru prepararea salsei tonnata care este un sos de ton.
Ingredientul mai este întâlnit şi în Malta fiind specific sosului maltez care are o aromă de fructe specială datorită sucului şi coajei rase de portocală, îmbunătăţită cu nucşoară. Sosul se utilizează în special pentru prepararea sparanghelui, dar pentru fructele de mare.

Ca toate plantele cu utilizări culinare, tarhonul este utilizat şi ca remediu natural în medicina populară. În acest sens este cunoscut ceaiul din tulpini şi frunze de tarhon care se foloseşte în special în tratarea bolilor de rinichi. Tarhonul este un stimulent al secreeţiilor gastrice, de aceea este folosit şi în tratarea unor afecţiuni hepatice şi renale. Tarhonul se mai utilizează şi în tratarea bronşitelor şi în ameliorarea durerilor de dinţi.

Utilizăti culinare:
  • se foloseşte pentru condimentarea mâncărurilor pe bază de pui, peşte, fructe de mare, brânză, orez,  brânză, ouă, dar şi diverse sosuri, în special cele pe bază de muştar, fiind bogat în vitaminele A şi C, dar şi în săruri minerale şi iod;
  • se utilizează pentru aromatizarea pastei de muştar alb;
  • are o aromă foarte puternică care poate domina alte arome, de aceea se adaugă în cantităţi mici, recomandat la finalul preparării;
  • dacă se utilizează în exces, tarhnonul poate da mâncării un gust amărui;
  • înlocuieşte cu succes sarea şi piperul, dar şi oţetul, fiind util în special persoanelor care nu au voie să consume aceste ingrediente;
  • se mai poate folosi şi la pregătirea murăturilor;
  • oţetul de tarhno este foarte răspândit în prepararea salatelor;
  • tarhonul proaspăt este recomandat să se pătreze la frigider pentru 4-5 zile într-un recipient care să permită pătrunderea aerului, iar cel uscat este recomandat să fie păstrat în loc rece şi uscat.


marți, 4 decembrie 2012

PLĂCINTE CU BRÂNZĂ DULCE

Ingrediente necesare:
* pentru aluat:
   - 500 g făină de grâu;
   - două ouă;
   - 4 linguri de zahăr;
   - un pliculeţ zahăr vanilat;
   - 50 g drojdie;
   - 200 mL lapte acru;
   - 30 g unt;

* pentru compoziţie:
   - 500 g brânză dulce;
   - două ouă;
   - trei plicuri zahăr vanilat;
   - esenţe: rom, vanilie, lămâie.

* ne mai trebuie încă un ou cu care vom unge plăcintele înainte de a le băga la cuptor şi zahăr pudră sau miere de albine şi miez de nucă pentru a le finaliza.



Mod de preparare:
1. pentru ALUAT:
    * se pune drojdia într-un bol şi se freacă cu zahărul, după care se adaugă 100 mL lapte acru călduţ, 100 g făină cernută. Se lasă pentru 10 minute la dospit.

     
    * între timp se pune la încălzit laptele acru rămas şi se adaugă şi untul ca să se topească. Separat se bat ouăle într-un vas şi se adaugă în bolul cu drojdia dospită. Peste aceastea se adaugă untul topit şi laptele acru cald. Făina se adaugă treptat în bol şi se frământă până ne iese un aluat care nu se prinde de mâini, dar nici să fie prea vârtos.


    * se lasă la dospit pentru o oră.


2. pentru COMPOZIŢIE:
    * peste brânză se adaugă cele două ouă, zahărul vanilat şi esenţele şi se amestecă până când se formează o pastă omogenă:




     * după ce aluatul a dospit se întinde într-o foaie mare şi se tare sub forma de dreptunghiuri sau cercuri sau se taie mai întâi aluatul şi se se întinde fiecare bucată individual. Noi am optat pentru ultima variantă:


     * peste fiecare bucăţică de aluat se pune compoziţia de brânză dulce şi se împăturesc:







     * se pun în tava de copt unde am pus în prealabil o foaie de copt:


     * se ung cu oul bătut şi se pun în cuptorul preîncălzit pentru 20 de minute la o temperatură de 150 grade unde se lasă pentru 30-40 de minute la temperatura de 180 grade până se rumenesc:



     * se scot din cuptor şi se presară cu zahăr pudră sau cu miere de albine şi nucă măcinată. Noi jumătate le-am pudrat cu zahăr şi jumătate le-am făcut cu miere şi nucă. Sunt foarte bune în special cele cu miere şi nucă!









luni, 3 decembrie 2012

OREGANO

Oregano, numit de botanişti Origanium vulgare este o plantă specifică bazinului mediteranean, dar creşte şi în India şi Orientul Mijlociu. Se prezintă sub forma unui arbust ierbos care ajunge până la 60 cm înalţime şi are mai multe frunze oval ascuţite cu dimensiuni de 12-25 mm.

Gustul este uşor înţepător, dulceag şi cu un miros plăcut şi intens. Condimentul conţine carvacrol, o subsţanţă care, conform cercetătorilor americani are efecte benefice asupra organismului prin efectul distrugător pe care îl are asupra celulelor canceroase de la nivelul prostatei. De asemenea, oregano prezintă şi proprietăţi antibacteriene şi antiinflamatorii.

De la oregano se folosesc frunzele proaspete care însă nu sunt foarte aromate, de aceea este necesar să fie uscate pentru o aromă mai intensă.

Utilizări culinare

Oregano se utilizează cu precădere în bucătăria italiană unde intră în componenţa sosurilor de paste şi pizza, dar şi în bucătaria grecească unde se întâlneşte în preparate precum salata grecească sau cele din peşte.
Oregano se mai foloseşte şi în bucătăria franceză şi cea turcească unde se foloseşte în condimentarea kebab-ului.
În Mexic se foloseşte împreună cu chili pentru a asezona cunoscutul chili con carne.
  • se combină cu alte ingrediente precum boia, ceapă, usturoi, pătrunjel, chimen, dar şi busuiocul care dă o aromă specifică bucătăriei italiene;
  • dă savoare preparatelor cum ar fi supele de tomate, salatele de creveţi, fasole, miel, legume fierte, vinete, ardei, roşii, dovlecei, zucchini, cartofi;
  • pentru a-şi răspândi aroma se adaugă la sfârşitul preparării;
  • se foloseşte proaspăt în special în salate şi uscat pentru cărnurile uşoare;
  • poate fi înlocuit cu măghiranul, uneori chiar confundându-se. Oregano are o aromă mai puternică faţă de măghiran;
  • oregano proaspăt se poate păstra la frigider, iar cel uscat trebuie păstrat în vase de sticlă închise ermetic, într-un loc întunecat, răcoros şi uscat;
  • se recomandă ca oregano să nu fie păstrat mai mult de 6 luni pentru a nu-şi pierde proprietăţile.

CIMBRUL

Cimbrul este un arbust de dimensiuni mici, fiind originar din Europa, mai precis de pe ţărmurile Mării Mediteraneene. Cimbrul creşte spontan, de obicei pe terenuri nisipoase sau stâncoase, prezentându-se în 48 de varietăţi.

Sub aceeaşi denumire se regăsesc două plante, înrudite prin miros şi prin proprietăţile lor terapeutice. Conform clasificărilor botanice, cele două plante sunt:
  • cimbrul de cultură - Thymus vulgaris care are un miros puternic, înţepător, planta fiind foarte aspră. Această plantă se utilizează ca şi remediu de sănătate. Ca remediu natural se foloseşte cu precădere pentru probleme digestive, dar şi infecţii sau afecţiuni respiratorii.
  • cimbrul de grădină - Satureja hortenis care o aromă mai plăcută şi este foarte răspândit în domeniul culinar.
Utilizări culinare:

Cimbrul este nelipsit din bucătăriile din întreaga lume mai ales în bucătăria europeană şi în special cea franţuzească. Francezii folosesc mult cimbru pentru condimentarea preparatelor mai ales în bucătăria din Provence. Este foarte cunoscut aşa numitul "bouquet garni" care este un buchet de ierburi ce conţine şi măghiran, rozmarin, dafin pătrunjel, etc. şi se foloseşte în procesul de preparare al mâncărurilor, dar se scoate înainte de servire. 
Între principalele utilizări culinare se pot menţiona:
  • se foloseşte împreună cu carnea de porc alături de usturoi;
  • se utilizează împreună cu carnea de pui alături de busuioc;
  • se poate folosi şi în cârnaţi, dar şi pentru aromatizarea brânzei;
  • se foloseşte în prepararea mâncărurilor de iarnă, cum ar fi carnea conservată, cea afumată, fasolea sau cartofii;
  • se poate adăuga şi în salatele mediteraneene;
  • se combină cel mai bine cu rozmarinul şi busuiocul;
  • de regulă se folosesc frunzele acestei plante, în cantităţi mici datorită aromei puternice;
  • aroma se eliberează greu, în special prin procesul de fierbere, de aceea trebuie adăugat la începutul procesului de gătit;
  • cimbrul proaspăt trebuie adăugat într-o cantitate mai mare comparativ cu cel uscat, întrucât cel uscat păstrează o aromă mult mai puternică;
  • cimbrul proaspăt se recomandă să se păstreze la frigider.